Icoanele, o introducere

În zilele noastre, în limba engleză, ne referim adesea la celebrități ca fiind icoane culturale, icoane pop și icoane ale modei. Rebelii sunt câteodată etichetați ca fiind iconoclaști. Iconițele mai sunt și acele imagini mici care populează ecranele calculatoarelor, telefoanelor și tabletelor noastre, pe care dăm click pentru a deschide fișiere și aplicații.

Cuvântul "icoană" vine din grecescul eikо̄n, așadar "icoană" înseamnă pur și simplu imagine. În Imperiul Roman de Răsărit "Bizantin" și în alte teritorii care împărtășeau credința ortodoxă a Bizanțului, "icoanele sfinte" erau imagini ale personajelor și evenimentelor sfinte.

Când istoricii de artă vorbesc astăzi despre icoane, se referă adesea la portretele figurilor sfinte, pictate pe panouri de lemn în tehnica encaustică sau în tempera cu ou, precum acestă icoană în tempera cu Iisus din secolul XIV, de la Salonic. Însă bizantinii foloseau termenul icoană cu un sens mai larg, precum ne arată această declarație a autorităților Bisericii din anul 787:

(, 787 e.n.)

În Bizanț, icoanele erau pictate, dar mai erau și sculptate în piatră și fildeș sau realizate din mozaic, metale sau email—practic, orice mediu aflat la dispoziția artiștilor.

Icoanele puteau fi monumentale sau miniaturale. Acestea erau amplasate într-o varietate de locații religioase, dar și nereligioase, inclusiv pentru a decora obiectele funcționale precum acest potir pentru de mai jos.

Iar icoanele puteau înfățișa o gamă largă de subiecte religioase, precum Iisus Hristos, sfinții și evenimentele biblice sau viețile sfinților.

Inițial, creștinii s-au contrazis între ei dacă imaginile religioase sunt bune sau rele. Texte vechi din sec. II și III descriu creștini care foloseau imagini religioase, pe care le iluminau și decorau cu ghirlande, dar aceste practici nu erau universale sau standardizate. Adesea, autoritățile bisericii criticau aceste practici, care le reaminteau de obiceiurile asociate Greciei și Romei păgâne, unde imaginile zeilor și împăraților erau venerate la scară largă.

Prin secolele VIII și IX, icoanele deveneau tot mai populare, iar certurile despre imaginile religioase au dat în clocot în ceea ce se numește "Controversa Iconoclastă". Așa-zișii "iconoclaști” (literalmente "distrugători de imagini") se opuneau icoanelor, susținând că Dumnezeu era transcendent și nu putea fi înfățișat în artă. Iconoclaștii se temeau că, creștinii care se rugau la icoane, venerau obiecte neînsuflețite.

Pe de altă parte, "iconofilii" (literalmente, "iubitori de imagini"), cunoscuți și ca "iconoduli" ("adepți ai imaginilor"), apărau icoanele, argumentând că, din moment ce Iisus, Fiul lui Dumnezeu, s-a născut cu un corp uman vizibil, acesta putea fi înfățișat în imagini. Iconofilii susțineau că, în loc să venereze obiecte neînsuflețite, aceștia slăveau icoanele ca și o cale de slăvire a personajelor sfinte reprezentate în icoane.

Autoritățile imperiale și bisericești aflate în favoarea icoanelelor s-au adunat la un consiliu în orașul în 787 pentru a încerca să rezolve controversa, însă abia în 843 Biserica a confirmat definitiv folosirea imaginilor, punând capăt Controversei Iconoclaste, în ceea ce avea să fie numit "Triumful Ortodoxiei". Și în zilele noastre, icoanele încă joacă un rol important în credința și venerarea din , urmașa tradiției religioase a Bizanțului.

Pe lângă afirmarea imaginilor creștine, Al doilea conciliu de la Niceea din 787 și ulteriorul Triumf al Ortodoxiei din 843, au și consacrat practicile devoționale asociate cu icoanele. Creștinii trebuiau să se aplece și să sărute icoanele, să aprindă lumânări și candele și să ardă tămâie în fața lor. Toate aceste acte devoționale îndreptate către imagini erau menite să ajungă la personajele sfinte înfățișate. Ca și o analogie modernă, putem să ne gândim la felul în care oamenii înrămează și agață fotografii cu cei dragi în casele lor, câteodată îmbrățișând și sărutând acele imagini.

Astăzi, mulți oameni asociază arta cu creativitatea și expresia personală. Dar lucrurile nu au fost mereu așa. Icoanele erau menite să reprezinte personaje istorice și învățături creștine într-o manieră care era recognoscibilă și ușor de înțeles pentru privitori. Din moment ce icoanele erau venerate ca și o cale de a-ți arăta devoțiunea față de figurile reprezentate, era foarte important să înțelegi cine este înfățișat. Pentru a reuși acest lucru, artiștii se bazau adesea pe convenții artistice consacrate.

De exemplu, Sfinții Petru și Pavel apar cam la fel de-a lungul secolelor: Petru este un bărbat în vârstă cu un păr cârlionțat alb și o barbă scurtă; Pavel are păr castaniu, început de chelie și o barbă ascuțită. Privitorii moderni ar putea cataloga această repetivitate ca fiind neoriginală. Dar pentru privitorii familiarizați cu aceste convenții, personajele din icoane puteau fi recunoscute imediat, precum am recunoaște chipurile unor prieteni vechi.

Artiștii mai foloseau și ceea ce istoricii de artă numesc "atribute iconografice" pentru identificarea personajelor. Spre exemplu, evangheliștii (autorii Evangheliilor) țin adesea în mână o Evanghelie. Sfinții poartă veșminte preoțești și țin obiecte liturgice, precum cădelnițele, care erau folosite de cler în timpul slujbelor. Sfinții tămăduitori țin cutii cu medicamente. Martirii—sfinți care au murit pentru credința lor—țin deseori cruci, pentru a le asocia sacrificiul cu moartea lui Iisus pe cruce.

Aceste atribute ajutau la identificarea figurilor sfinte reprezentate. Dar nu existau cărți cu reguli care să reglementeze aceste convenții, așa că atributele iconografice erau susceptibile schimbării. Abia în perioada post-iconoclastă, de exemplu, au început artiștii să-i înfățișeze pe soldații-sfinți în haine militare, precum se vede în această icoană de fildeș de mai jos, din secolul X sau XI, a Sfântului Dimitrie.

O altă cale de a garanta că privitorii recunoșteau personajele din icoane era includerea unor texte care îi etichetau pe subiecții icoanei. Deși inscripțiile erau sporadice înaintea Iconoclasmului, acestea au devenit norma în era post-iconoclastă. Așadar, icoanele cu Iisus au inscripția "IC XC" (abrevierea din greacă pentru "Iisus Hristos"). Icoanele cu Fecioara Maria au inscripția "MP ΘY" (abrevierea din greacă pentru "Maica Domnului"). Iar majoritatea icoanelor celorlalte figuri sfinte au inscripția ὁ ἅγιος (o agios, adică "sfânt" sau, literalmente, "sacru"), uneori abreviată cu un "A" încadrat într-un "O", precum se vede în icoana de fildeș de mai sus, din secolul X sau XI, a Sfântului Dimitrie.

Să vedem cum lucrează împreună aceste elemente în icoana cu Iisus din secolul XIV, de mai sus. Iisus este înfățișat convențional, cu părul său castaniu lung și cu barbă. Atributele iconografice continuă descrierea: artistul a căutat să-l înfățișeze pe Iisus în haine din epoca antică în care a trăit acesta; Iisus ține în mână o Evanghelie care ne arată cuvintele sale din Matei 6:14–15 și avem o cruce în aureola lui Iisus, fiindcă acesta a fost răstignit pentru a salva omenirea. În cele din urmă, inscripția îl identifică drept "Iisus Hristos" și mai include și un titlu: "Înțelepciunea lui Dumnezeu", toate aceste elemente permițându-le privitorilor bizantini să recunoască personajul care îi privea și îi binecuvânta.

În timp ce folosirea convențiilor artistice, atributelor și inscripțiilor au făcut icoanele recognoscibile de-a lungul secolelor, ar fi greșit să sugerăm că toate icoanele erau la fel. Icoanele variau în funcție de dimensiunea și mediumul în care erau realizate, precum și în funcție de perioadă și regiune, unde erau adesea realizate în baza gusturilor, atelierelor și materialelor locale.

De asemenea, artiștii experimentau frecvent cu noi compoziții. Reprezentările cu Maica Domnului și Pruncul, printre cele mai populare subiecte ale icoanelor bizantine, au luat numeroase forme de-a lungul secolelor.

Câteodată, artiștii inventau imagini noi care erau imitate la scară largă. Anastasis-ul (greacă pentru "Înviere"), care înfățișa coborârea lui Iisus în Hades (lumea de dincolo) pentru a-i ridica pe cei morți din morminte, a apărut inițial în secolul VIII și a rămas o imagine comună în bisericile ortodoxe până în zilele noastre.

Un alt exemplu, mai jos, o Răstignire de secol X din fildeș aflată la Muzeul Metropolitan de Artă, care a preluat imagistica din bisericii pentru a reprezenta crucea lui Iisus străpungând o personificare a Hadesului, care se pare că este unică. Nici o imagine asemănătoare nu supraviețuiește.

Icoanele aveau o gamă largă de funcții în Bizanț. Lizibilitatea lor le-a permis să ilustreze texte biblice, și idei teologice. Exista un truism în Evul Mediu, faptul că imaginile funcționau ca și "cărți pentru analfabeți". Înainte de epoca tiparului și a cărților ieftine, puțini oameni dețineau cărți, iar mulți nu știau să citească. În timp ce pasajele biblice erau citite cu voce tare în cadrul slujbelor, icoanele ofereau reprezentări vizuale ale evenimentelor biblice pe care le putea vedea toată lumea atunci când intrau în biserică.

Icoanele au mai servit și ca punct de concentrare pentru rugăciune și devoțiune, atât în cadrul slujbelor bisericești, cât și în mediile private. Frontalitatea icoanelor-portret facilita întâlniri față-în-față între figurile sfinte și credincioșii care doreau să se adreseze sfinților prin rugăciune. Psaltirea lui Teodor, din sec. XI, imaginează anacronic o astfel de întâlnire între Regele David (din Biblia evreiască) și o icoană bizantină cu Iisus.

În multe instanțe, se credea că sfinții făceau minuni prin intermediul icoanelor lor. Numeroase texte bizatine descriu figuri din icoane prinzând viață pentru a apăra sau vindeca oameni. Icoanele puteau fi purtate chiar și ca bijuterii, iar inscripțiile sugerează că purtătorii icoanelor portabile sperau ca acestea să-i protejeze sau să-i vindece.

Iar într-o cultură lipsită de noțiunea separării statului de biserică, icoanele treceau adesea hotarul dintre imagistica religioasă și cea politică. Icoanele erau purtate în procesiunile publice, erau purtate în jurul zidurilor unui oraș în vremuri grele și erau chiar cărate pe frontul de luptă. O frescă din sec. XIV de la Mănăstirea Markov din Macedonia de Nord îi înfățișează atât pe împăratul bizantin, cât și pe mai marii bisericii, într-o procesiune cu o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. În Hagia Sofia, măreața catedrală a capitalei bizantine, mozaicurile prezintă împărați și împărătese cu aureole, în același cadru cu Iisus și Maica Domnului. Icoane cu Iisus apar chiar și pe monedele bizantine din timpul domniei lui Iustinian al II-lea, de pe la începutul sec. VIII, unde Dumnezeu și împăratul erau literalmente două fețe ale aceleiași monede.

Tot mai frecvent în perioadele Bizanțului târziu, patronii bogați atașau de icoane bucăți subțiri de metal prețios, sau "ferecături metalice", ca și o cale de a slăvi personajele sfinte înfățișate. Aceste podoabe metalice includeau adesea motive ornamentale, icoane adiționale și, uneori, chiar și imagini ale patronilor și inscripții poetice numite epigrame, care cuprindeau rugăciunile donatorului.

O icoană de la Galeria Tretiakov din Moscova încă păstrează ferecătura de argint, din Constantinopolul secolului XIII sau XIV, deși pictura originală a fost înlocuită mai târziu cu alta, din secol XV, prima fiind probabil pierdută sau distrusă. Această ferecătură acoperă mare parte din suprafața de lemn cu un model filigranat spiralat, iar rama este populată de mici icoane cu diverși sfinți. Două portrete întregi ale donatorilor bizantini apar în colțurile de jos ale ramei.

După căderea Bizanțului pe mâinile otomanilor în 1453, tradiția aplicării materialelor prețioase pe icoane a dăinuit în locuri precum Rusia, unde ferecătura era numită oklad sau riza. Okladele rusești erau deseori elaborate, acoperind întreaga iconă, exceptând fața și mâinile figurii sfinte, precum vedem în icoana de secol XVII de mai sus, ce înfățișează fața lui Iisus, aflată la Muzeul Metropolitan de Artă.

Uzura și trecerea timpului obișnuiau să lase icoanele deteriorate sau distruse. Lacul icoanelor avea tendința să se înnegrească în timp, obturând imaginea. Într-o perioadă în care tehnicile moderne de restaurare încă nu existau, artiștii obișnuiau să picteze direct peste imaginile întunecate pentru ca icoana să fie vizibilă și folosită din nou.

Dar la începutul secolului XX, noi tehnici le-au permis restauratorilor să aducă la suprafață straturile originale ale multor icoane vechi repictate. În Rusia, multor icoane li s-au îndepărat okladele, lacul întunecat și straturile de vopsea pentru a scoate la iveală imaginile originale. Lucru valabil și în cazul icoanei de secol XV cu Sfânta Treime atribuită lui Andrei Rubliov, restaurată în 1904 și, din nou, în 1918. Deși restaurarea Trinității lui Rubliov ne-a oferit culorile superbe și compoziția echilibrată a imaginii originale, aceasta a șters multe acte de slăvire și repictare ce au avut loc de-a lungul secolelor, lucruri încă atestate de găurile de cuie de pe suprafața imaginii. Dacă mergem prin muzeele din Rusia, vom vedea că multe icoane prezintă urme de cuie similare care cândva fixau okladele de suprafața icoanelor.

Multe dintre icoanele proaspăt restaurate ale Rusiei au fost transferate din biserici și expuse în muzee, fapt care a schimbat radical circumstanțele în care sunt privite. Astfel de icoane curățate au oferit istoricilor de artă informații valoroase despre trecut și i-au inspirat pe artiștii moderni din prezent. După ce a văzut o expoziție cu icoane în Rusia în 1911, Henri Matisse a spus: "Artiștii francezi ar trebui să vină să studienze în Rusia: Italia oferă mai puține în acest domeniu."

Atât restaurarea, cât și interpretarea ulterioară a icoanelor în secolul XX au fost influențate puternic de gusturile și teoriile moderne ale artei. Astăzi, se pune valoare pe stratul inițial al imaginii, în timp ce okladul este adesea demis ca fiind o tradiție ornamentală străină de natura icoanei pictate. Făcând paralele cu arta modernă, istoricii și criticii de artă, precum Clement Greenberg, descriu icoanele ca fiind non-naturalistice și mulți istorici de artă au interpretat acest aspect al icoanelor ca simbolizând spiritualitatea, iar personajele din icoane ca fiind distante față de privitori.

Mai recent, însă, istoricii de artă au subliniat faptul că bizantinii obișnuiau constant să descrie personajele din icoane ca fiind precum realitatea.

Predicând în 867 despre noul mozaic amplasat în absida Hagiei Sofia, după Triumful Ortodoxiei asupra Iconoclasmului, patriarhul Fotie, liderul Bisericii bizantine, a afirmat:

Astfel de texte ne reamintesc că felurile în care privim operele de artă sunt adesea condiționate puternic de propriile noastre contexte culturale.