Arhitectura inovatoare din epoca lui Iustinian

Deși -le standardizate au continuat să fie construite, spre sfârșitul sec. V două trenduri importante apar în arhitectura bisericească: planul centralizat, unde este introdusă o axă longitudinală, și planul longitudinal, unde este introdus un element centralizator. Primul tip poate fi exemplificat de Biserica Theotokos de pe Muntele Garizim (în Israelul de azi), c. 484, ce dispune de un altar extins care se proiectează dincolo de un octogon cu coridoare, cu capele radiante; al doilea tip îl vedem la așa-numita Bazilică cu Cupolă din Meriamlik (pe coasta sudică a Turciei), c. 471-94, care a suprapus o cupolă peste nava obișnuită a bazilicii. Ambele exemple pot fi atribuite patronajului împăratului Zeno (care a domnit între 474–91).

Ambele trenduri au continuat să fie dezvoltate în timpul domniei lui Iustinian (527-565). Biserica Sfinții Serghie și Vah din Constantinopol, terminată înainte de 536, și San Vitale din Ravenna, terminată în c. 546/48, de exemplu, au un plan de o mare sofisticare geometrică, având cupole de ce acoperă spațiile lor centrale și, probabil, combinate inițial cu acoperișuri de lemn pentru culoarele laterale și lor.

Mai multe bazilici monumentale ale vremii au inclus cupole și bolți, un exemplu bun fiind Hagia Sofia, realizată între 532-37 de către cei doi

mechanikoi

, Anthemios și Isidor, ce combină elementele planului central și ale bazilicii la o scară fără precedent. Designul său unic se concentra pe o cupolă gigantică de peste 30 metri în diametru, ridicată peste pandantive și susținută la est și vest de către semicupole. Culoarele și galeriile sunt mărginite de colonade (rânduri de coloane), cu exedrae (cavități semicirculare) în toate colțurile. Urmând trendurile inovatoare ale arhitecturii romane târzii, sistemul structural concentrează greutatea în puncte critice, oferind pereților suficient spațiu pentru ferestre mari.

Cu din marmură strălucitoare pe toate suprafețele plane și cu peste 28.000 metri pătrați de mozaic de aur, efectul este magic—atât în lumina naturală, cât și cea a lumânărilor, cupola oferind senzația să plutește fără vreo susținere vizibilă; în consecință, Procopios scria că impresia din interior era "absolut înspăimântătoare".

Alte bazilici cu cupolă, înrudite cu Hagia Sofia, sunt Hagia Irene din Constantinopol, începută în 532, și Bazilica "B" din Filippi (Grecia), construită înainte de 540, fiecare cu elementele sale distincte. Caracteristica comună a celor trei clădiri este nava alungită, acoperită parțial de o cupolă pe pandantive, dar fără susținerea laterală adecvată. Toate trei au suferit daune parțiale sau complete de-a lungul a mai multor cutremure. La Hagia Sofia, sursele scrise sugerează că prima cupolă, prăbușită în 557, era o structură îndrăzneață, cu pandantivi supli, unde curbura cupolei se continua din pandantive, dar cu un cerc de ferestre la baza acesteia. O cupolă semisferică mai stabilă a înlocuit-o pe cea originală—în mare, cea care supraviețuiește și astăzi, cu daune și prăbușiri parțiale în părțile din vest și est, în sec. X și XIV. Cu toate că Hagia Polyeuktos din Constantinopol, construită de rivala lui Iustinian, Anicia Iuliana, este reconstruită de obicei ca și o bazilică cu cupolă—sugerând astfel că ar fi precursoarea Hagiei Sofia—, probabil că nu avea cupolă, deși fără îndoială este predecesoarea sa în materie de somptuozitate.

Unitatea spațială formată de către cupola pe pandantive putea fi folosită și ca un modul de design, precum vedem la reconstruirea Bisericii Sf. Apostoli din Constantinopol de către Iustinian, unde cinci cupole acopereau clădirea în plan . Un design similar a fost folosit la reconstruirea Bazilicii Sf. Ioan, din Efes, terminată înainte de 565, care din cauza navei sale alungite a folosit un design cu șase cupole. Bazilica San Marco din Veneția, din sec. XI târziu, folosește și ea această formulă de secol VI.

În ciuda inovațiilor în design, arhitectura tradițională a persistat în secolul VI, bazilica cu acoperiș de lemn continuând să fie tipul standard de biserică. La Sf. Ecaterina din M. Sinai, construită în c. 540, biserica încă își păstrează acoperișul original din lemn și o bună parte din decorațiunile sale. Planul cu trei nave încorpora numeroase capele ce flancau navele. La Catedrala Caričin Grad, din sec. VI, bazilica cu trei nave includea un altar boltit, cu cel mai timpuriu exemplu datat de pastoforii: capele în abside—cunoscute ca și proscomidiar și diaconicon—care flancau altarul central pentru a forma un sanctuar tripartit. Această formă tripartită va deveni standardul în secolele ulterioare.

Planurile bisericilor din perioadele ulterioare tind să urmărească o formă simplificată a marilor realizări ale epocii iustiniene. De exemplu, Hagia Sofia din Salonic, construită la mai puțin de un secol după omonima sa, este considerabil mai mică și mai grea, precum este și Biserica Koimesis din Niceea. Ambele corectează problemele de bază ale designului structural original prin includerea unor arcade largi care să susțină cupola din toate părțile.

În regiunea -ului, Georgia și Armenia sunt martorele unei înfloriri arhitecturale în sec. VII, cu numeroase clădiri, distincte, cu planificare centrală, cu cupole, ridicate cu fațade din cărămizi finisate, cu toate că relația lor cu dezvoltările arhitecturale bizantine rămâne să fie clarificată. Biserica Sf. Hripsime din Vagarshapat are o cupolă care se ridică peste opt suporturi, aflate în cadrul unui clădiri dreptunghiulare. Biserica Sfintei Cruci din Jvari este similară, dar absidele sale laterale se proiectează în exterior. Iar Biserica Zvartnots, în plan , iese în evidență fiindcă urmărește modelele bizantine și, mai ales, pe cele siriene.

Robert G. Ousterhout, Eastern Medieval Architecture: The Building Traditions of Byzantium and Neighboring Lands (Oxford: Oxford University Press, 2019)