Cărți medievale în piele (și alte materiale)

Fiecare carte are nevoie de o haină, de un strat protector. Fără aceasta, până la urmă, paginile ar fi expuse elementelor și mâinilor murdare ale cititorilor. Așa că, încă din primele zile ale cărților, acestea au primit o copertă. Coperțile medievale constau în mare parte din două componente: plăci, făcute de obicei din lemn (dar în Evul Mediu târziu și din hârtie compresată) și ceva care să acopere plăcile. În timp ce pielea era cel mai popular material cu care se acoperau plăcile în Evul Mediu, exista o variație mare în tipurile de piele folosite, precum și în felul în care era decorată. Cititorii și comunitățile de cititori aveau propriile lor preferințe cu privire la aceste aspecte. Din cauza aceasta, putem "citi" la fel de multe pe copertă pe cât o putem face citind paginile: ambele transmit informații cultural-istorice importante. Acesta este un eseu cu o latură exotică, una ce include coperți acoperite cu piele de focă și de om.

Majoritatea coperților medievale erau acoperite cu piele de animale—de obicei era vorba de un vițel sau un porc care ajungea involuntar să protejeze un manuscris. Pielea era un material ideal pentru coperțile cărților. Este tare, deci face o treabă minunată în protejarea conținutului, în timp ce adaugă la aspectul de "ferminate" al cărții. Materialul rezistă destul de bine și la apă. Acest atuu ar putea părea ciudat, dar nu este. Deși călugării probabil că nu citeau cărți în cadă, le consultau, totuși, în interiorul mănăstirilor, care era un mediu umed—din cauză că holurile erau în aer liber.

Un alt avantaj al pielei era că putea să acomodeze decorațiuni, aplicate în forme și modele fascinante. Cea mai veche carte care supraviețuiește cu coperta originală este Evanghelia Sf. Cuthbert (care este, de fapt, o Evanghelie după Ioan, imaginea de sus). Aceasta ne arată cât de fermecătoare erau coperțile medievale timpurii din piele; și cât de suberb erau decorate. Manuscrisul în cauză a fost plasat în sicriul Sf. Cuthbert la scurt timp după moartea sa din 687. A fost descoperit atunci când a fost deshumat mormântul în sec. XII. Înainte de acest moment, un cult se crease în jurul Sf. Cuthbert, astfel că manuscrisul și coperta sa originală a fost păstrate cu mare grijă. De fapt, coperta arată ca și cum a fost făcută ieri.

Folosirea coperților din piele precede folosirea cărților din pergament—cum este cartea Sf. Cuthbert. Înainte ca pergamentul să devină comun, cărțile erau făcute din plante—din papirus. Astfel de codice din papirus erau extrem de fragile și aveau nevoie de calitățile protectoare ale pielei, de unde probabil își are originea folosirea pielei pentru coperți. Din moment ce papirusul nu a mai fost folosit după sec. V (cu câteva excepții), foarte puține exemplare au supraviețuit. Cele mai vechi specimene pe care le avem sunt cele din așa-numita Arhivă Nag Hammadi, care datează din secolele III și IV. După cum putem vedea în imaginea de mai sus, coperțile cărților din papirus erau și ele frumos decorate.

Ce te faci dacă ai nevoie de o copertă de piele, dar nu ai vaci sau porci pe care să-i ucizi pentru ea? Răspunsul îl vedem în imaginea de mai sus, care ne arată o carte ce a fost copiată și legată în Islanda. Evident, legătorul a folosit creaturile care erau pe insulă. Așa a ajuns o biată focă să acopere această veche carte islandeză cu predici, realizată în jurul anului 1200. Dacă privim atent putem încă vedea destul de multe fire de păr pe exterior. Precum și în alte exemple unde se găsește păr de animale pe coperți, firele au devenit verzi cu timpul (sau poate din cauza lichidelor folosite pentru transformarea pieii într-o copertă).

Dar pielea folosită la copertare nu s-a limitat la animale. Sub denumirea de bibliopegie antropodermică există practica folosirii pieii oamenilor pentru coperți. Se pare că este o practică postmedievală, care era populară în sec. XVII și XVIII. Coperta de aici datează de la începutul sec. XVII, iar pielea a fost luată de la Părintele Henry Garnet. Acesta a fost executat în 1606 pentru rolul său în Complotul prafului de pușcă—încercarea de a da foc la 36 de butoaie cu praf de pușcă sub Parlamentul Britanic. Cartea în cauză spune povestea complotului și conturează dovezile împotriva lui Garnet. Originea coperții probabil că i-a oferit cititorului o satisfacție aparte.

Nu toate cărțile medievale erau acoperite cu piele. Mai rar folosită, probabil fiindcă este mai fragilă, a fost pânza. Acest material nu rezista la fel de bine folosirii frecvente a cărții, spre deosebire de piele. În practică, o carte medievală era mișcată foarte mult pe suprafața unui pupitru de lemn, lucru care nu ajuta la o viață îndelungată. Coperta de pânză de aici datează de la mijlocul sec. XV și acoperă o carte de reguli monahice.

Manuscrisul are și un nasture superb, folosit pentru a închide volumul, adăugând la farmecul acestei coperți. În epoca cărții tipărite, astfel de coperți din pânză au devenit mai comune, probabil din cauză că mai multe erau acum proprietate privată. Asta însemna, desigur, că obiectele nu mai erau consultate pe suprafața tare a unui pupitru, ci în poala moale a cititorului. Precum în cazul coperților brodate, care au câștigat și ele în popularitate în vremurile postmedievale, probabil că pânza era considerată mai adecvată pentru lectura în privat.

Eseu scris de Dr. Erik Kwakkel