Un manual medieval

Suntem la Biblioteca Regală, Biblioteca Națională a Țărilor de Jos, în Haga. Și privim un manuscris din secolul XI cu text matematic, foarte popular în educație, în acele vremuri. Majoritatea cărților pentru educație, mai ales din perioada asta timpurie, nu sunt prea elegante. Are 1000 ani vechime. Da. Dar pare așa de familiară. Cartea încă este foarte medievală. Uită-te la dimensiuni, dacă înălțimea este 1 lățimea este 0.7, adică exact ce avem azi în Europa, cel puțin. Hârtia americană e un pic diferită. Deci, oamenii medievali au găsit formatul perfect. Există niște variații. Unele cărți sunt mai înguste, altele mai late. Asta nu a fost tipărită, cineva a scris-o. Văd asta când privesc cerneala. Este ceea ce numim un manuscris, din latină, manuscripta, scris de mână. Vedem aici că fiecare literă este scrisă. Și fiecare literă e scrisă cu trăsături de penel diferite. Deci nu puteai scrie o literă deodată, trebuia s-o împarți pe bucăți. Deci, cine a făcut asta era un profesionist. Era o muncă grea. Puteai scrie doar dacă erai un profesionist. Dacă ai fost antrenat să scrii, nu doar în grafia asta, iar asta e o grafie de carte, fiindcă are o abordare formală. Acest tip de grafie putea fi făcut dacă aveai, nu doar multă pregătire, dar și multă experiență. Dacă deschizi cartea pentru prima dată, poți vedea mai multe lucruri dacă ești obișnuit doar cu cărțile moderne. Mai întâi, nu există pagină de titlu. Nu există o editură și o dată. Nu există nimic, nici o dată, niciun "făcut în orașul X", etc. Nici măcar nu spune ce este textul. Adevărat. Ideea e că, tu știi ce este. Fiindcă citești primele rânduri, e Boethius și acel text anume al lui Boethius. Mai târziu o să avem ceea ce numim rubrici, un titlu mic scris cu roșu în partea de sus, care va evolua în pagina de titlu pe care o avem azi. Asta nu e hârtie. A fost cândva o vacă sau vițel care zburda pe câmpii și a fost trasnformat într-o carte. Deci, cineva a luat pielea animalului și a întins-o. Da, o pui pe un cadru de lemn după ce ai pus-o în apă de var sau alte lichide. Care îndepărtau părul. Majoritatea părului, dar tot trebuia să scalpezi firele rămase și bucățile de carne. Cred că dura luni de zile... Dura câteva săptămâni să faci o serie, dar când îl cumpărai, ca și scrib sau ca mănăstire, tot trebuia să-l pregătești pentru scriere. Și exista pergament de calități diferite. Da. Privindu-l pe acesta, îți dai seama de calitatea pergamentului? E o carte făcută pentru educație și ce-i remarcabil la cărțile pentru educație e că nu au, de obicei, un pergament prea bun. Putem compara cu manualele de astăzi. Îl alegi pe cel ieftin, dacă există. Și asta are sens, îți trebuie doar informația din interior. Da. Nu-ți trebuie o carte elegantă. O carte superbă dintr-o biserică, o Evanghelie expusă pe altar, ar fi fost scrisă într-o grafie frumoasă și pe cel mai calitativ pergament, cu iluminări. Foarte puține cărți erau iluminate. Este rar să avem o carte cu aur și culori strălucioate pe pagină. Apoi pergamentul era fălțuit, adunat în grupuri și legate împreună. Da, se numesc grupuri de colițe. Vedem de obicei în jur de patru, așa-numite, coli duble sau bifolii, colile mari erau fălțuite odată, iar patru dintre colițe produceau un grup de colițe. O carte ca asta probabil avea cam 4-5 grupuri. Dar dacă ai un text mai mult, ca Biblia, poți avea 20-30 de grupuri. Așa că le puneai împreună ca și scrib. Avem un exemplu bun, putem vedea că e pielea unui animal. Putem vedea și niște păr. Deci, nu era un pergament prea bun, fiindcă este gălbui și plin de pete. Observăm că este alb, gălbui, alb, gălbiu, alb, gălbui. Deci, animalul nu era prea bun. Dar partea asta e marginea bestiei. Trebuia, de fapt, să fie tăiată. Dar era foarte valoroasă, deci foloseai cât mai mult. Și e pentru educație, nu-i o problemă dacă arată urât. Îmi imaginez un scrib punându-și condeiul în cerneală și fiind nevoit să fie foarte atent să nu facă pete de cerneală. Cred că dura luni de zile să faci o carte. E un proces foarte încet să produci acest material, chiar și să-l faci plat și fin, ca să poți scrie pe el. Și producerea unor litere formate din mai multe segmente. Dacă ai un m, de exemplu, nu-l poți scrie cum facem noi, fiindcă nu poți urca cu condeiul. Trebuie să trasezi linie, linie, linie, jos, jos, jos pentru un m. Deci, în inima creării acestor pagini sunt mai multe activități. Una fiind înțeparea marginilor. Apoi iei o riglă. Pui o riglă peste și îți trasezi liniile. Aici, de unde ne și dăm seama că e un manuscris de sec. XI. Nu culoarea face liniile, ci presiunea. Le numim linii oarbe, adică sunt oarbe, oarecum, fiindcă abia le poți vedea. Înseamnă că un instrument cu vârf ascuțit a fost presat pe pergament. Uneori, pe tot grupul în același timp. Apeși foarte tare pe un grup închis și trece prin pagini. Dacă trecem de secolul XI, în anii 1130, 1140, avem o nouă tehnică, trasarea de linii cu plumbul, un vârf de plumb. Și atunci poți avea linii gri. Ai spus că acesta a fost făcut într-un context educațional. Era o vreme când universitățile nu existau. Dar cei din mănăstiri trebuiai să învețe să scrie, să citească. Aveau nevoie de gramatică, retorică, latină. Deci, avem aici un scrib care scria cartea aceasta și probabil că de unul singur. Câteodată, scribii lucrau împreună fie în scriptorum sau în camera lor, unde doi oameni lucrau în camere diferite. Un fel de diviziune a muncii precum încă avem azi. Am observat și text pe margini. Pe pagina asta, avem un scrib principal în cerneală maro. Avem fie același scrib sau pe altcineva ce scrie în roșu o rubrică, latină pentru roșu. Și avem probabil un cititor care scrie pe margini. E un simbol mic aici, un L cu o linie peste, latină pentru Vel. E o abreviere, înseamnă "alternativă". Cineva probabil că l-a comparat cu alt text cu același subiect și a venit cu o lectură alternativă pentru acest pasaj. De ce roșu? Atrage atenția. Te uiți la pagina asta, îți sare în ochi. Practic spune, hai cu ochii aici, fiindcă aici începe ceva nou. La fel cu litera inițială. Și câteodată te ajută, ca cititor, să găsești ce cauți. Imaginează-ți scribul stând în camera sa sau într-un scriptorium, copiind o carte, ar fi avut un exemplar în fața sa. Cartea pe care o copiază. Din care copiază. Rezultatul de aici este activitatea cuiva care se uită la cartea din fața sa, iar și iar, copiind câte o jumătate de linie, până când textul era gata.