Arhitectura și planificarea urbană a Bizanțului mijlociu

Bizanțul timpuriu (și Iconoclasmul) c. 330 – 843

Bizanțul mijlociu c. 843 – 1204

A Patra Cruciadă și Imperiul Latin 1204 – 1261

Bizanțul târziu 1261 – 1453

Perioada post-bizantină după 1453

Cu toate că bisericile precum Hagia Sofia sunt printre cele mai cunoscute proiecte arhitecturale ale Bizanțului, bizantinii construiau și orașe, palate, case și proiecte de infrastructură publică, precum apeductele. Totuși, arhitectura seculară din perioada Bizantină mijlocie (843–1204) poate fi greu de catalogat. După secolul VI, Imperiul Bizantin a trecut printr-un proces de ruralizare, pe măsură ce marile centre urbane au fost depopulate sau abandonate, cu o migrație demografică spre mediul rural. Adesea, zona locuită a unui oraș era redusă la acropola sa fortificată; la , și , de exemplu, restul orașului antic a fost practic abandonat. Chiar și Constantinopolul—capitala Imperiului Bizantin—a fost martora unei pauze culturale în această perioadă. După ciuma din 747, a adus țărani din Grecia și în capitală. Porțiuni ale orașului au ajuns în ruine, iar serviciile publice au fost neglijate.

O renaștere culturală a început după mijlocul sec. VIII (după terminarea Controversei Iconoclaste), dar orașele nu și-au mai atins vreodată proeminența din trecut. Pe măsură ce societatea bizantină a devenit mai privată și mai întoarsă către sine, căminul și familia au devenit aspectele sociale dominante, arhitectura publică limitându-se aproape exclusiv la structurile defensive.

Deseori, orașele abandonate au fost restabilite cu nume noi, cele vechi fiind uitate: a devenit Polystylon; a devenit Lacedaemonia. Localitățile care nu a fost abandonate s-au micșorat, dobândind fortificații mai mici; textele se referă la aceste așezări ca fiind

kastra

, în loc de

poleis

.

Puținele orașe noi ale acestei perioade s-au dezvoltat din cauza locațiilor lor strategice sau protejate, precum la . În , numeroase noi așezări agrare datează din secolele X și XI, săpate în roca vulcanică a zonei, dar acestea nu sunt mai mult decât niște sate. Vezi aici planul așezării de la Çanlı Kilise, lângă Akhisar, în Cappadocia.

La , centrul orașului antic a fost abandonat încet-încet în favoarea dealului Ayasoluk, mult mai ușor de apărat, aflat la șapte kilometri mai în interiorul peninsulei și fortificat în jurul Bisericii Sf. Ioan.

La Sparta, acropolele antic a fost repopulat începând cu sec. IX. În multe locații vechi, străzile principale au continuat să funcționeze, dar noi modele de dezvoltare au răsărit de sub molozul urban.

La (astăzi İznik), atât

cardo

-ul și

decumanus

-ul orașului antic au continuat să fie folosite, dar acesta este aproape un caz unic. Noile zone de așezare au fost caracterizate de către o creștere ad-hoc; străzile au apărut ca și spațiile dintre proprietățile private, nepavate și neîntreținute, precum la Corint și Atena.

În mod similar, spațiile publice au fost abandonate și funcțiile lor au fost înlocuite de către străzi cu utilități mixte, cu magazine, ateliere și locuințe, una lângă cealaltă. Târgurile și alte adunări mari aveau loc în afara zidurilor, precum festivalul Sfântului Ioan, de la Efes. În schimb, anumite activități care ar fi fost în vremurile antice s-au mutat în interiorul zidurilor orașului; de exemplu, în cadrul Constantinopolului, suprafețe mari au fost dedicate grădinilor de legume. Mai semnificant, cimitirele au penetrat gradual orașele, multe fiind asociate cu clădirile religioase.

Un alt element necesar unui oraș era apa. Cu populațiile aflate în declin, majoritatea apeductelor au ajuns în paragină. Acele care aprovizionau Constantinopolul și Salonicul au fost întreținute cu mari dificultăți. Câteva apeducte noi au fost construite, precum la , iar un sistem hidraulic a fost dezvoltat în anumite părți din Cappadocia; la Corint și , apa era oferită de către izvoarele naturale. În majoritatea cazurilor, s-au dezvoltat sisteme private, cu fântâni sau cisterne, pentru a colecta apa de ploaie.

De-a lungul perioadei, Constantinopol a rămas un centru urban unic, apreciat de către contemporanii săi pentru bogăția și mărimea sa, pentru străzile pavate și prezența curții imperiale. Prin secolul XII, populația sa probabil că ajunsese la peste 400.000 de locuitori.

Orașul și-a mai păstrat și multe dintre mărețele sale monumente din Antichitatea târzie; străzile principale largi, forumurile cu monumente triumfale, bazilicile și clădirile publice au format coloana vertebrală a orașului medieval și au continuat să fie folosite de-a lungul perioadei Bizanțului mijlociu—eventual la o capacitate mai redusă.

Suficientă grandoare supraviețuise pentru ca împărații secolelor IX și X să organizeze imperiale în maniera antică. Așa-numitul Palat Boukoleon reprezintă miezul redus al Marelui Palat din Constantinopol (început inițial de Constantin cel Mare, ulterior extins și reconstruit), îngrădit de un zid de apărare, adăugat de în secolul X. Dar de prin sec. XII, Palatul Blachernae, localizat în nordul orașului, devenise reședința imperială principală.

Construcțiile noi din perioada Bizanțului mijlociu erau controlate și finanțate de către mediul privat, iar ceea ce putem considera ca fiind clădiri publice—băi, docuri, depozite, spitale și orfelinate—erau adesea controlate de către mănăstiri. Mai mult, clădirile noi erau deseori din lemn în loc de piatră.

Arhitectura domestică a Bizanțului mijlociu este slab conservată. O casă simplă, de țară, a fost excavată la Armatova în , compusă din camere dreptunghiulare mici și o verandă. La Corint, casele medievale excavate au curți interiore cu fântâni și cuptoare, înconjurate de camere și cămări. Cu toate că acestea oferă un pic de confort și eficiență, nu pare să fi existat vreo preocupare pentru estetică. În Constantinopol, clădirile cu etaje precum insulae-le romane încă existau. În sec. XII, Ioan Tzetzes se descrie locuind într-o clădire cu două etaje, cu un preot, copiii săi și niște porci deasupra, în timp ce un fermier își depozita fânul la parter.

La Myrelaion în Constantinopol, fundația unei rotonde uriașe a unui palat din Antichitatea târzie a fost ocupată de o cisternă cu colonade (pentru depozitarea apei), pentru a forma o platformă nivelată, pentru Palatul lui , în formă de Pi, cu un portic pe fațada principală și cu o capelă pe una dintre laturi (care supraviețuiește ca și Moscheea Bodrum). Ulterior, complexul a fost convertit într-o mănăstire.

Deși cunoscute doar prin intermediul excavațiilor, astfel de forme urbane ar putea fi reflectate la locuințele săpate în piatră din Cappadocia, precum cele de mai jos, găsite la Çanlı Kilise lângă Akhisar, care prezintă și ele camere organizare în jurul unei curți interiore, fațade cu portic și capele. Adesea, camere principale primeau o formă specială; alte camere pot fi identificate ca fiind bucătării, cămări, cisterne, porumbare și grajduri.

Proprietățile private au crescut în mărime și proeminență, iar de prin sec. XII, mărețele mănăstiri înstărite și conacele celor bogați deveniseră reperele distincte ale orașelor. Deja, de prin sec. XI, monumentalitatea formelor este înlocuită de complexitate. Niciuna dintre aceste mărețe

oikoi

, cu marile lor conace, curți, capele și grădini supraviețuiește, dar felul în care arătau este sugerat într-un document din 1203 care descrie Palatul lui Botaniates, care includea porți fortificate, două biserici, curți, săli de recepție, săli de mese, clădiri rezidențiale, terase, pavilioane, grajduri, un grânar, substructuri boltite, cisterne, băi și spații de închiriat. Proprietățile bogate de la țară probabil că erau fortificate, precum cea descrisă în Digenes Akritas, care era înconjurată de grădini și apărată de ziduri și turnuri, incluzând o baie comunală și o biserică.

Robert G. Ousterhout, Eastern Medieval Architecture: The Building Traditions of Byzantium and Neighboring Lands (Oxford: Oxford University Press, 2019)