Psaltirea din Paris

De ce s-ar înconjura un rege biblic cu păgâni? Psaltirea din Paris întrupează o combinație complexă a trecutului păgân și a prezentului medieval creștin—aduse împreună pentru a comunica un mesaj politic de către împăratul bizantin.

Imperiul Bizantin, care a domnit peste zone din Mediterana de Est din sec. IV până în sec. XV, a lăsat în urmă o superbă moștenire vizuală care a influențat alte societăți medievale, creștine și musulmane, precum și mulți artiști din vremurile noastre.

Cuvântul "Psaltire" din numele acestui manuscris este termenul pe care îl folosim pentru cărțile și manuscrisele Cărții Psalmilor din Biblia evreiască. Psaltirile erau printre lucrările cel mai adesea copiate în Evul Mediu din cauza rolului lor central în ceremoniile bisericești medievale.

Această lucrare era neobișnuit de mare și somptuos ilustrată, cu 14 iluminări de-o pagină incluse în 449 de folii (o folie este o coală dintr-o carte). Opt dintre acestea înfățișează viața Regelui David, care era văzut adesea ca și un model al domniei juste pentru regii medievali. Fiindcă Regele David era considerat, tradițional, autorul Psalmilor, acesta este arătat aici în rolul unui muzician și compozitor, stând pe un bolovan, cântând la harpa sa într-o scenă pastorală idilică.

Acest manuscris urmărește modele din secolele anterioare cu atâta precizie, încât cercetătorii au crezut cândva că a fost făcut în sec. VI, în timpul domniei împăratului bizantin Iustinian. Cercetările au demonstrat mai târziu că Psaltirea din Paris a fost, de fapt, realizată în sec. X ca și o imitație excelentă a unor lucrări romane din sec. III-V—cu alte cuvinte, era parte dintr-o reînviere intenționată a trecutului clasicist. Stilul clasicist, ca și termen generic, se referă la reprezentarea realistică folosită, de exemplu, în vremea împăraților romani, Augustus și Hadrian.

Perioada reînverii clasicismului care a produs Psaltirea din Paris mai este numită și Renașterea macedoneană, fiindcă o dinastie de împărați macedoni conducea Imperiul Bizantin în acele vremuri. Această renaștere clasicistă a urmat Iconoclasmul bizantin. Noțiunea că această reînviere bizantină a trecutului roman era o Renaștere, în sensul unei reînvieri complete a gândirii și artei clasice, precum s-a întâmplat în Renașterea italiană, a rămas o chestiune dezbătubilă. Totuși, nu există îndoială că vedem în aceasta, și în alte lucrări contemporane, o apropriere conștientă a elementelor vocabularului artistic clasicist.

Iar prin asta avem enigma personajului biblic David înconjurat de personificări clasiciste (o figură care reprezintă un loc sau atribut). În exemplul nostru, femeia ce stă jos întrupează atributul Melodiei. Postura lui David șezând cu instrumentul este probabil bazată pe figura tragică clasicistă a lui Orfeu, adesea înfățișat similar, ținându-și lira. De asemenea, clădirile încețoșate din fundal aparțin și ele tradiției greco-romane a picturii pe perete. Semnificația personificărilor, precum femeia, Melodia, pusă lângă David, este intrigantă—în cadrul contextului creștin medieval, ea probabil că a devenit un simbol al cunoașterii și erudiției, spre deosebire de semnificația ei anterioară ca și zeitate minoră în lumea păgână clasică.

Să observăm cum împrejurimile ce conțin plante, animale și peisaje diferă de fundalurile aurii folosite în mozaicurile imperiale, precum cel cu Iustinian și cel cu Teodora de la Ravenna sau la fundalul icoanei pe care o numim Fecioara din Vladimir. În contrast, David este înfățișat naturalistic ca și un tânăr păstor, nu ca și mărețul rege care va ajunge. Stilul mai realistic, clasicist, al personajelor și al fundalului împreună cu aluziile clasice făcute de către personificările prezente ne arată dificultățile întâlnite în procesul de înfățișare a unei viziuni coerente, care să unească subiectul și stilul.

Alte exemple de artă bizantină din așa-numita Renaștere macedoneană, precum Sicriul Veroli (deasupra), arată și ele un interes renăscut pentru clasicism care își trăgea seva din modele artistice romane târzii. Patronul Psaltirei din Paris poate căuta să se asemene cu marii împărați ai trecutului prin reînvierea unui stil care nu mai era folosit de câteva sute de ani și care, poate, evoca o "epocă de aur". Alegerea unui anumit stil artistic putea funcționa ca și un mijloc pentru transmiterea unor semnificații în cadrul sofisticatei societăți bizantine din acele vremuri.

Psaltirea din Paris a fost produsă în Constantinopol, astăzi numit Istanbul, și îi ia numele de la locația sa modernă, Biblioteca Națională din Paris. Manuscrisul Psaltirii din Paris, precum majoritatea manuscriselor medievale vestice, nu a fost făcut din hârtie, ci din piele de animal. Manuscrisele medievale erau mult mai rare și mai valoroase decât cărțile noastre moderne, tipărite în masă. Exemplarele de mari dimensiuni, precum acesta, realizate pentru un patron aristocrat sau chiar imperial, ne arată cum arta biblică de primă măiestrie putea deservi multe scopuri pentru audiența și patronii ei medievali.

Eseu scris de Dr. Anne McClanan